Azotul este un element fundamental al nutriției plantelor. El are un rol complex în biosinteza aminoacizilor și a tuturor substanțelor proteice, care alcătuiesc diferite structuri protoplasmatice în care este și element de constituție. Intră în gruparea prostetică a tuturor enzimelor, are un rol bioactiv în biosinteza pigmenților asimilatori (clorofile, carotene) și în procesele de creștere. Datorită rolului sau fiziologic, orice carențe în azot, îndeosebi în perioadele critice (creștere intensivă, formarea florilor, formarea fructelor) se soldează cu dereglări, care se concretizează în scaderea drastică a producției plantelor. În cazul carențelor de azot are loc reducerea fotosintezei, incetinirea formarii substantelor protidice si stagnarea cresterii frunzelor, tesuturilor, lastarilor. Frunzele raman mici si se deschid la culoare, verde pal, iar daca insuficienta continua, ele se ingalbenesc si se usuca. Excesul de azot duce la cresterea exagerata a partilor vegetative(tulpini, frunze) influietand negativ fructificarea. Fertilizarea cu ingrasaminte foliare „Abiogeneza” optimizeaza procesul de nutritie cu azot a plantelor si previne toate fenomenele negative mentionate.

Alaturi de azot, este unul din elementele fundamentale ale celulei si ale nutritiei plantelor. Fosforul se afla raspandit in nucleu, deci in intregul aparat vegetativ, dar mai ales in organele de reproducere, in tesuturile tinere si in substantele hotaratoare dezvoltarii plantei(fosfatide, fosfoprotide, enzime). Rolul fosforului consta mai ales in participarea la edificarea substantelor cu rol energetic(ATP, ADP, NAD, NADPH) si la arhitectura moleculara a diferitilor acizi nucleici, care in final participa la alcatuirea codului genetic. Compusii cu fosfor sunt, totodata, substante cu rol plastic ce intra in alcatuirea tesuturilor. O serie de esteri ai acidului fosforic poseda insusirea unica de a „inmagazina durabil” energia libera ce rezulta in procesul de metabolism, pe care o transmit apoi, prin reactii controlate enzimatic, proceselor secundare de sinteza ce se desfasoara cu aport de energie. Acesti compusi ai fosforului fac posibila cuplarea proceselor catabolice si cele anabolice in cadrul metabolismului. In procesele de fotosinteza, o serie de combinatii intre glucide si acid fosforic(acidul fosfogliceric, esterii fosforici ai triozelor, pentozelor, hexozelor) intervin in functiile clorofiliene si schimburile energetice. Cand fosforul este in cantitate insuficienta, plantele se opresc din crestere, frunzele raman mici, se rasucesc, incep sa apara pete sau striatii, de obicei de culoare violacee-roscata. Incetineste cresterea radacinilor, fecundarea este slaba, florile avorteaza si semintele nu se mai formeaza. Diferiti compusi ai fosforului participa la numeroase procese enzimatice cu rol in sinteza, transport, depunere si fructificare. O buna aprovizionare cu fosfor folosind lngrasamantul „Abiogeneza” mareste rezistenta la seceta, prin micsorarea cantitatii de apa necesara pentru formarea unei unitati de masa uscata. Fosforul stimuleaza cresterea sistemului radicular, scurteaza parcurgerea anumitor stadii de vegetatie si prin aceasta, grabeste maturarea si contrabalanseaza excesul de azot.

La om deficienta de fosfor se manifesta prin:

• Scaderea imunitatii. Anxietate. Iratibilitate.
• Probleme in formarea si mineralizarea dintilor si oaselor.
• Astenie. Depresie. Disfunctie hepatica.

Este prezent in toate tesuturile si organele plantelor. In cantitati mai mari se gaseste in tesuturile tinere in crestere, ca si in cele de sustinere. In timp ce azotul si fosforul intra in alcatuirea a numeroase molecule organice ce participa la metabolismul plantei, potasiul se afla mai ales sub forma de ioni. Rolul potasiului consta, mai ales, in activarea enzimelor, sinteza proteinelor, rezerva de apa in plante, transportul compusilor de fotosinteza din frunze in alte organe si marirea rezistenteiplantelor la conditii de mediu nefavorabile (seceta, ger, atacuri de boli si daunatori). Potasiu este considerat cofactor pentru unele enzime care participa la transferul de energie si sinteza substantelor. In prezent se cunoaste ca peste 40 de enzime sunt activate de ionii de potasiu. Acumularea ionului de potasiu in celule are rol nu numai in activitatea enzimelor, ci si asupra rezervei de apa, datorita efectului ce il exercita asupra partii coloidale din celula si din membrana celulara, iar in final asupra potentialului osmotic al celulei. Plantele bine aprovizionate cu potasiu(K+) folosesc pentru producerea unei unitati de masa uscata mai putina apa. Procesul de fotosinteza este influientat de starea de aprovizionare cu K+ (potasiu) prin aceea ca insuficienta lui scade ritmul ciclului fotofosforilarii si deci, a sintezei ATP. O aprovizionare redusa cu potasiu(K+) perturba activitatea enzimatica, rezerva de apa, procesele de fotosinteza, metabolismul azotului si a hidratilor de carbon, iar plantele isi incetinesc ritmul de crestere. Ingrasamantul foliar „abiogeneza” contine potasiu in cantitati care sa asigure fertilizarea cu acest element in functie de cerintele plantelor si stimuleaza dinamica potasiului pe seama celui asimilat din sol.

Prin transmiterea la om se stie ca in organism exista in jur de 150 grame, aproape in exclusivitate intracelular. Cel mai important rol al sau este transmiterea impulsurilor nervoase.

• Este necesar in echilibrul acido-bazic, transmiterea impulsurilor nervoase si functionarea muschilor. Sustine activitatea cardiaca.
• Intervine in buna functionare a suprarenalelor si la eliminarea toxinelor organice, asigurand echilibrul apei in organism.

Se afla in plante in proportie de 0,15 – 8,5o mg Fe la 100 g material proaspat, fiind repartizat cel mai mult in partile verzi si active(frunze, muguri, organe de reproducere). In tesuturi el se gaseste in concentratii mici sub forma anorganica si in cea mai mare parte sub forma de combinatii organice hemice, cum este citocromooxidaza, citocromii a,b,c si alte substante de tip henmic, care participa in procesul de respiratie. Tendinta fierului de a intra in combinatii chelatice si capacitatea sa de a trece de la bivalenta la trivalenta constituie o caracteristica esentiala pe care se bazeaza functiile sale fiziologice. Fierul este asimilat de catre plante atat sub forma celor doua stari de valenta cat si sub forma de chelati organici, admitandu-se ca plantele, ele insele, sunt „gazdele” formarii unor substante chelatoare, care leaga ionii de fier si-i transporta. Fierul este un component esential in alcatuirea unor enzime ce contin fier sub forma de hem2 (C34H32O4N4Fe) sau de nonhem, precum si a unor substante organice cu rol de transportori. El intra in grupul prostetic al unor enzime si substante cu rol de transportori, ca de exemplu: aldoza, arginaza, dipepdaza, catalaza, citocromii a, b si c, ferredoxina, fericromul, peroxidaza, succinatdehidrogenaza, NADH2. Este activator al enzimelor: aldoza, arginaza, dipeptidaza. Cu porfirina da compusi de tip chelat, cu rol in procesele de oxidoreducere, care activeaza hormonul auxina. In procesul fotosintezei, un component necesar este prezenta proteinei, feredoxinei, care este un nonhem si are un potential negativ, participand la procesul de fosforilare cu rol direct in reducerea CO2. Rolul fierului in metabolismul plantelor este in stransa legatura cu procesele de crestere, sinteza clorofilei, fotosinteza, fixarea simbiotica a azotului molecular, precum si cu alte interactiuni. Se considera ca fierul ocupa o „pozitie cheie” in crestere, prin regularizarea luminii si stimularea diviziunii celulare. Lumina puternica determina o sporire a concentratiei fierului in frunze. Fierul participa la transferul de electroni in lantul mitocondrial, iar in procesul de respiratie a plantelor, datorita catalazei si peroxidazei, el actioneaza ca donor sau acceptor de electroni. La concentratii scazute Fe2+ absorbit poate fi transportat usor in orice parte a plantei, in timp ce la concentratii ridicate intra in concurenta cu alti ioni pentru a ocupa un loc in moleculele transportoare. O serie de ioni prezenti in solutia nutritiva: Cu2+, Mn2+, Zn2+, pot provoca carente induse de fier, ca de exemplu: Zn2+ inhiba mecanismul reducerii de la Fe3+ la Fe2+ iar in procesul de absorbtie exista o competitie intre ionii Fe3+, Mn2+Zn2+. De asemenea, Ca2+ si Mg2+ inhiba absorbtia Fe2+, iar acesta la randul lui, in concentratii mari in solutia nutritiva, inhiba absorbtia Cu2+, Mn2+. Carenta de fier determina la plante, vita de vie, pomi fructiferi pe langa perturbarea proceselor mentionate si formarea hormonului vegetal auxina, avand ca efecte o incetinire a dezvoltarii structurii radiculare si o stopare a cresterii radacinilor.

La om „fierul” este un element vital. Fiind o componenta a hemoglobinei, asigura transportul oxigenului in sange.

• Enzima numita catalaza ia parte in protejarea organismului impotriva radicalilor liberi –( molecule care distrug celulile din organism si ataca functiile vitale).
• Fierul are rol in cresterea si regenerarea celulelor, precum si in functionarea sistemului imunitar .
• Ajuta in procesul de crestere, mareste rezistenta la imbolnavire.
• Prentampina oboseala, vindeca anemiile cauzate de carentele de fier si asigura culoarea sanatoasa a pielii.

Este un component a numeroase metaloproteine (de exemplu plastocianina). El are rol important in procesele de oxido-reducere, de respiratie, in sinteza clorofilei si in procesele de organogeneza. Se constituie ca parte a compusilor organici complecsi cu rol deosebit in metabolismul vegetal. Aproape 70% din continutul total de cupru aflat in planta este localizat in proteine complexe din cloroplaste, ceea ce demonstreaza necesitatea lui in procesul de fotosinteza. Plastocianina sta la baza activitatii citocromilor in fluxul de electroni in procesul de fotosinteza in cloroplaste. Cuprul impreuna cu fierul constitue baza activa a unor hemoproteine asemanatoare citrocromilor. Faptul ca citocromoxidaza contine aproape tot atat cupru cat si fier, demonstreaza rolul esential in procesele de oxido-reducere. Desi rolul ionului de cupru in procesele de biosinteza a proteinelor nu este pe deplin clarificat, se considera ca are rol de catalizator in formarea legaturii amoniacului cu acizi organici si in formarea de aminoacizi. Carenta plantelor in cupru se manifesta prin stagnarea cresterii, frunzele raman mici si culoarea lor devine verde inchis. Se presupune ca oprirea in crestere a plantelor poate fi datorata atat lipsei citocromoxidazei cat si a altor proteine care contin cupru.

La om „cuprul” este un oligoelement vital. Prin asigurarea functionarii multor enzime, ia parte la multiple procese biochimice.

• Ajuta hematopoieza si este necesar la mentinerea structurii adecvate a unor componente tisulare(colagenul).
• Este anticancerigen, antiinfectios, antiinflamator.
• Ajuta la functionarea normala a inimii.
• Are efect anticoagulant si ajuta la formarea hemoglobinei si a globulelor rosii.]

Zincul are un rol activ in nutritia plantelor, contribuind la fotosinteza. Este un element esential, la marirea cantitatii de zahar, la cresterea ciupercilor, regleaza metabolismul hidratilor de carbon al proteinelor din plante si influienteaza asimilarea azotului de catre plante. Zincul participa la alcatuirea unor enzime (carbohidraza) care au rol important in procesul respiratiei la plante, catalizand reactia dintre CO2 si H2O. Cercetarile au aratat ca acest element mareste activitatea dipeptidazei si micsoreaza activitatea polipeptidazei. Zincul trebuie considerat ca un element fundamental al vietii, datorita actiunii ca poate inlocui magneziul in complexul magneziu – proteina, fermentul enolaza, la hidratarea si deshidratarea dintre acidul tartric, racemic si 2-acid fosfoglicerinic. Zincul apare deci ca un activator integrant al acestui ferment. Un rol deosebit il joaca zincul la formarea substantelor stimulatoare pentru cresterea plantelor. El este esential pentru formarea auxinelor si pentru productia normala a triptofanului. Carenta in zinc poate limita formarea triptofanului prin actiunea negativa asupra serinei, component cu indolul al triptofanului. Lipsa zincului din plante franeaza cresterea plantelor, care este pusa in legatura cu un continut scazut in auxina. Adaugand zinc plantelor care prezinta o franare a cresterii in lungime, aceasta crestere devine normala, refacandu-se si cresterea in auxina. La mazare zincul joaca rol in dezvoltarea ovarului si embrionului. Daca lipsa acestui element survine in timpul infloririi, ovarele cad. Rezistenta la ger scade in lipsa zincului, cresterea plantelor inceteaza, se ajunge la nanism. Frunzele raman mici de culoare verde-palida. In celulele frunzelor se constata modificari. In vacuole apar corpuscule sferice, formate din fenoli, steroli si lecitina, care in frunzele normale lipsesc. Aceasta s-ar datora faptului ca procesele de oxido-reducere nu decurg normal. La pomii fructiferi, de exemplu, lipsa zincului da frunze mici si clorotice, distantele dintre noduli sunt mai scurte, frunzele lastarilor sunt dispuse in manunchiuri in forma de rozet. De aceea imbolnavirea din cauza lipsei de zinc se numeste si boala frunzelor mici. In cazul unei pronuntate carente ramuri intregi sunt mortificate. Asimilarea zincului se face in functie de reactia, textura si compozitia solului, asimilarea maxima este intre pH 5,5 – 7. Sensibilitatea plantelor la lipsa de zinc este variabila. Paioasele nu sunt sensibile, pe cand cartofii, tomatele, sfecla de zahar, lucerna si trifoiul rosu sunt sensibile mediu, iar cele mai sensibile apar porumbul, hameiul, inul si fasolea. Carenta de zinc duce la o serie de boli la plante cum ar fi: rozeta, rasucirea frunzelor, cloroza care pot avea ca urmare: franarea formarii bobului, micsorarea intensitatii procesului de folosire a zaharurilor, sporirea continutului in acizi organici, franarea unor importante procese enzimatice. Insuficienta zincului este insotita de o accelerare a proceselor de absorbtie a fosforului in planta si duce la o dezechilibrare a folosirii lui in diferitele reactii metabolice. Cea mai buna recuperare a carentei in zinc este stropirea cu foliarul „Abiogeneza”. Excesul de zinc este daunator. El impiedica o buna asimilare a fierului de plante. Toxicitatea zincului se observa mai ales in solurile acide si aceasta toxicitate se remediaza prin amendare cu calcar care insolubilizeaza o parte a zincului prezent. Prezenta zincului mareste rezistenta plantelor la concentratia sporita a sarurilor solubile din solutia solului.

La om „zincul” este un oligoelement vital. Joaca un rol important in stabilizarea membranelor celulare, asigura structura spatiala a acizilor nucleici(ADN, ARN).

• Este indispensabil in functiile sistemului imunitar, in producerea hormonilor si impreuna cu insulina in metabolismul glucidic.
• ste necesar pentru piele si vindecarea ranilor interne si externe.
• Adjuvant in tratarea sterilitatii si a bolilor mentale.
• „Limpezeste” gandirea. Previne afectiunile prostatei.

Este parte componenta a clorofilei, reprezentand aproape 10 – 15% din totalul concentratiei acestui element. El se mai gaseste in fitina si substante pectice ca ion liber. In cantitatea cea mai mare se afla in tesuturile tinere in crestere, in organele de reproducere, acolo unde se afla si fosforul, ceea ce indica un anumit rol in nutritia si transportul acestuia. Magneziul are un rol important in procesele de reducere din plante, in sinteza, transportul si descompunerea glucidelor, activeaza procesul de fosforilare (care prezinta importanta in procesele energetice in cadrul transformarilor metabolice). Magneziul activeaza fosfataza, enolaza (in procesul de glicozina), aminopeptidaza, lecitinaza, fosfarilaza(cu rol in regenerarea ribulozei-difosfat in ciclul Calvin), fosfokinaza(ce transfera grupul fosfat cu energie de schimb scazuta), fosfotransferaza, ribulozodifosfat-carboxilaza(RuDP-carboxilaza). Ionul magneziu Mg2+ are rol important in metabolismul azotului. Cresterea aprovizionarii cu acest element conduce la o sporire a continutului de proteine in radacini, muguri si ramuri tinere, magneziul fiind un stabilizator al structurii ribozomilor, centrii de sinteza ai proteinelor. Se considera ca ionul de magneziu este si un activator al lantului trecerii aminoacizilor in peptide si polipeptide. Magneziul este este unul dintre cationii care pot fi asimilati de plante impreuna cu anionii acizilor malic si citric care ii inlesnesc difuzabilitatea. Carenta in magneziu duce la o scadere a continutului de azot proteic si o crestere a azotului neproteic in plante, cu inhibarea sintezei substantelor proteice, ca urmare a descompunerii ribozomilor in subunitatile care ii alcatuiesc. O concentratie redusa in magneziu afecteaza metabolismul hidric si pe cel al hidratilor de carbon, duce la aparitia de deficiente in structura cloroplastelor. Adeseori, carenta in magneziu afecteaza faza reproductiva. In fazele timpurii de vegetatie, simptomele carentei in magneziu sunt asemanatoare cu cele ale lipsei potasiului, manifestandu-se prin aparitia unor pete gri-verzui in varful frunzei, care se intind apoi pe margini si intre nervuri. Treptat culoarea se schimba in galben, apoi brun. In caz de carenta accentuata tesuturile se necrozeaza asemeni carentei de potasiu. „Abiogeneza” este categoria de ingrasaminte foliare care contine magneziu in cantitate suficienta ce poate influienta semnificativ nutritia plantelor, a vitei de vie si a pomilor fructiferi si daca este nevoie se poate mari cantitatea la cerere.

La om „magneziul” este o substanta minerala. Este indispensabil pentru functionarea corespunzatoare a mai multe sute de enzime. Este necesar la toate procesele cu necesar de energie, la multiple etape ale metabolismului proteic, lipidic si glucidic.

• Este necesar la producerea insulinei.
• Are rol important in formarea oaselor si dintilor.
• Regleaza echilibrul calcic si temperatura corpului.
• Intarzie imbatranirea si preatampina atacurile de cord.
• Ajuta la buna functionare a muschilor cardiaci si a creierului.

Se afla in tesuturile vegetale in cantitati foarte mici, iar prin implicatiile sale practice, acesta este considerat unul din microelementele importante pentru cresterea plantelor. Absorbtia in plante are loc sub forma de ioni hidrati: B(OH)4 si H2BO3. La inceput are loc o difuzie in spatiul liber aparent(absorbtie pasiva), urmata de absorbtia activa, care depinde de factori interni(procese de biosinteza, presiune osmotica, potential electric al membranei) si factori externi(temperatura, gradientul presiunii hidrostatice). Absorbtia borului este foarte rapida si daca este in exces se acumuleaza in mugurii terminali si in partile tinere in crestere. Un continut mai ridicat in bor se afla in mac, sfecla de zahar, varza, prune, lucerna, etc. Carenta in bor se manifesta, mai ales, la plantele de pe solurile cu reactie neutra spre alcalina, fiind accentuata in conditii de seceta si afecteaza dezvoltarea tesuturilor meristematice si a tesuturilor in crestere, ceea ce duce la moartea varfurilor(mugurilor), a punctelor de crestere, a radacinilor, la incetarea dezvoltarii mugurilor florali si in final, la necrozarea tesuturilor. Necrozele in varful de crestere sunt cauzate de acumularea auxinei si a fenolilor, al caror metabolism este dereglat. In caz de carenta de bor mai intai apar pete pe petiolul frunzelor. In acest stadiu frunzele sunt de un verde inchis sau usor deschis, iar cand carenta persista apare o zona clorozata. Carenta de bor inhiba sinteza lipidelor, componente principale ale membranei celulare, frunzele se deformeaza, se rasucesc si se innegresc. Simptomele carentei in bor se aseamana cu cele ale crentei in calciu, element cu care borul este in interactiune in procesul de absorbtie si utilizare metabolica de catre plante. Carenta in bor induce in acelasi timp si o scadere puternica a absorbtiei fosforului.

La om „borul” este putin studiat, dar se stie ca in cantitati mici este foarte necesar:

• La formarea si cresterea masei musculare, la sanatatea oaselor.
• Pentru metabolismul calciului, fosforului, manganului.
• Asigura functionarea creierului, intareste atentia si joaca un rol important in felul in care corpul foloseste energia din grasimi si zahar.
• Carenta de Bor accentueaza deficienta de vitamina D.
• Ajuta la prevenirea osteoporozei, la constructia musculara, micsoreaza dimensiunea tumorii de prostata.

Preluarea manganului de catre planta depinde de pH-ul solului, incepand de la acid la alcalin, exceptie facand asimilarea prin tratare cu foliar. Acumularea manganului in planta difera in functie de organ si de varsta acestuia, are efecte fiziologice importante si activeaza procesele enzimatice in legatura cu respiratia, fotosinteza si metabolismul azotului. Contribuie la un consum mai economic al substantelor nutritive, la formarea si deplasarea zaharurilor, este indispensabil in activitatea oxidazelor, reduce nitratii, imbunatateste absorbtia si circulatia cuprului, magnezului, fierului, mareste intensitatea respiratiei, fotosintezei, intareste tesuturile mecanice din tulpini, mareste activitatea proceselor fermentative. Exista relatii reciproce intre fier si mangan in sistemele redox ale metabolismului respirator si fotosintetic, asimilarea de bioxid de carbon fiind imbunatatita de mangan. Carenta de mangan , este cauza care provoaca o serie de boli la plante, printre care si cloroza. La paioase si porumb lipsa de mangan se manifesta prin aparitia unor dungi albe de-a lungul nervurilor, care mai tarziu capata o culoare bruna. Carenta de mangan la sfecla rosie si ardei gras impiedica formarea unor radacini viguroase, din cauza ca sunt atacate de microorganisme. De asemenea cartoful, fasolea, prazul, mazarea si spanacul sunt foarte sensibile fata de carenta de mangan. La cloroza formata prin carenta de mangan, fenomenul apare mai intai la frunzele tinere, trece apoi la frunzele batrane, varful tulpinii si adesea la partea de sub varf.

La om „manganul” ia parte in procesule de baza ale metabolismului. Are rol important in coagularea si formare a oaselor. Vitamina K este indispensabila in procesele de coagulare si formarea osoasa este „functionala” numai impreuna cu manganul.

• Are rol in eliberarea energiei din alimente si in apararea de radicalii liberi.
• Este necesar pentru o buna digestie si asimilare a hranei.
• Favorizeaza functiile hepatice si renale.
• Ajuta la fixarea calciului, a fierului precum si a vitaminelor.

Molibdenul este cea mai recenta aparitie intre microelementele care prezinta importanta intr-o agricultura. Molibdenul ocupa un loc deosebit printre elementele chimice, acceptate a fi esentiale pentru metabolismul normal al plantelor, necesar in cantitati foarte mici. Este esential pentru existenta bacteriilor fixatoare de azot, lipsa lui este in special observata la plantele leguminoase, unde plantele au o dezvoltare mica si o coloratie galbuie. Interactiunile dintre molibden si alte microelemente la nivelul solului influienteaza asimilabilitatea molibdenului de catre plante. Molibdenul a fost gasit in masa verde a tuturor culturilor agricole. Cele mai bogate in molibden sunt cruciferele(toate tipurile de varza) si leguminoase. Repartitia molibdenului pe organe este diferita; semintele, in special cele de leguminoase sunt mai aprovizionate, in frunze unde cele tinere contin mai mult molibden decat cele mature iar acestea sunt mai bogate decat tulpina. In cloroplastele plantelor de mazare se gaseste aproximativ a treia parte din molibdenul absorbit de planta. Repartizarea molibdenului in structurile celulare ale plantei depinde de mai multi factori, printre care si prezenta dozelor optime de fier. Lipsa fierului din mediul nutritiv a determinat sporirea continutului de molibden in nucleu, in detrimetrul continutului acestui element in cloroplaste. Plantele preiau molibdenul sub forma de molibdat. Ionii fosfat actioneaza favorabil asupra preluarii ionilor molibdat. Spre deosebire de alte elemente, molibdenul poate fi asimilat de catre plante fara pericol. De o deosebita importanta pentru acumularea molibdenului in planta este nutritia azotata. La leguminoase molibdenul are viteza de patrundere in functie de doza si forma de azot folosita. Aplicarea ingrasamintelor cu fosfor contribuie la marirea mobilitatii molibdenului din sol si la acumularea lui in planteca rezultat al substitutiei ionului molibdat cu ionii acidului fosforic. Excesul de molibden este rar observat. Plantele par sa tolereze in tesuturi concentratii relativ ridicate din acest element. Fenomenul de toxicitate se manifesta prin ingalbenirea frunzelor si oprirea cresterii. Un rol deosebit il are molibdenul ca si comportament metalic in diferite enzime, aldehidoxidaze, hidrogenaze si in special in nitratreductaze. Aldehidoxidaza este prezenta in cartofi si poate reduce si nitrati, dar nu este identica cu nitratreductaza. Hidrogenaza desface hidrogenul din apa in ioni H+ si electroni. Molibdenul s-a constatat a fi necesar pentru legatura moleculara a azotului. Nitratreductaza este enzima cu molibden care catalizeaza reducerea azotului in azotit. Molibdenul este de neanlocuit pentru reducerea nitratilor in organismul vegetal, deci lipsa molibdenului duce la o crestere a nitratilor in plante. Molibdenul favorizeaza actiunea nitratreductazei. Activitatea acestei enzime creste o data cu marirea dozei de microelement, fiind mai pronuntata in fazele premergatoare infloririi plantelor. Molibdenul sub forma unui chelat legat de flavoproteina, participa la transportul electronilor si hidrogenului in reactiile redox care au loc in nodozitati. Aceste reactii sunt legate de metabolismul carbonului si al azotului in plante si in acelasi timp de procesul de fixare al azotului molecular. Molibdenul mareste de doua ori actiunea azotului fixat de azotobacter care nu se poate dezvolta, pe de alta parte, decat intr-un mediu nutritiv cu molibden. Se observa ca fara molibden leguminoasele formeaza nodozitati, dar bacteriile nu-si indeplinesc functia. Continutul in clorofila al plantelor cu carenta de molibden este mic si in consecinta si activitatea de fotosinteza este redusa, in timp ce respiratia este marita ceea ce arata ca molibdenul actioneaza asupra diverselor procese de schimb din planta. S-a constatat in aceste procese existenta unui antagonism Cu – Mo. Molibdenul franeaza ctocromoxidaza si fosfataza acida in timp ce Cu favorizeaza activitatea acestora. Molibdenul actioneaza asupra sintezei aminoacizilor si la folosirea P si N din plante. Simptomele lipsei de molibden in plante au fost descrise si studiate cu multi ani inainte de a se cunoaste factorul cauzal al acestora. La varza, la citrice si alte 21 de plante, au fost notate si s-a constatat ca ele in general se manifesta la frunze prin pete necrotice, varfuri si margini putrede. La lucerna si alte leguminoase, frunzele devin palide si cresterea este intarziata. Frunzele mai batrane se usuca si cad inainte de vreme(purvis). Frunzele tinere sunt in primul rand atacate la conopida si la alti membri ai familiei Brassica. S-au identificat carente in molibden la aproape 40 de culturi, la legume si citice in special. Insuficienta molibdenului la puietii de pruni, franeaza cresterea frunzelor, care raman mici, iar pe unele apar pete mici brune care se necrozeaza. Lipsa molibdenului da nastere unor cloroze specifice necrozei frunzelor. S-au facut expierente cu rosii crescute in solutii nutritive care nu contineau molibden; plantele au aratat simptome de imbolnavire, pete specifice, care au fost eliminate cu cantitati foarte mici de molibden(0,1 g/litru). Deficienta in molibden se manifesta prin: caderea frunzelor batrane, intreruperea activitatii nodurilor, cresterea intarziata, caderea florilor.

La om in catitati foarte mici, este un oligoelement foarte necesar.

• Participa direct sau indirect la metabolizarea aminoacizilor, eliminarea toxinelor si la descompunerea nucleotidelor (precursori ai acizilor nucleici) in scopul formarii acidului uric(un antioxidant foarte puternic).
• Ultimele cercetari arata ca acest mineral poate influienta si eliminarea unor compusi ce provoaca mutatii genetice.

Ca si alte metale grele si cobaltul tinde sa formeze legaturi chelatice. In concentratii mici cobaltul actioneaza pozitiv asupra plantelor. Cobaltul activeaza enolaza si ribonucleaza. Cercetatorii mentioneaza o actiune a cobaltului asupra cresterii, fructificarii, mareste intensitatea fotosintezei (la cartof, hrisca). Este un element esential pentru bacteriile fixatoare de azot, component al vitaminei B12.

La om este foarte necesar si lucreaza impreuna cu B12 sub forma de cobalamina.

• Impreuna cu Fe, constituie un factor antianemic.
• Dispune de proprietati vasodilatatoare.
• In doze foarte mici, impreuna cu Fe si Cu ia parte la formarea hematiilor.
• Activeaza unele enzime, contribuie la autoapararea organismului, la mentinerea integritatii sistemului nervos, precum si la procesele de crestere.
• Este indicat in afectiuni cum ar fi: palpitatiile, anxietatea, anemiile pernicioase, hipertensiunea arteriala, angina pectorala, coronarita, arterita, spasmele si blocajele vasculare(indeosebi cele ale membrelor inferioare), sciatica, nevritele, afectiunile spastice digestive, etc..
• Uneori este folosit ca substitut al Zn-ului

Are atat rol plastic, intrand in componentele structurilor esentiale (proteine), cat si rol esential in functiile metabolice. Rolul in metabolismul si dezvoltarea plantelor deriva din prezenta intr-un numar mare de aminoacizi (cistina, cisteina, metionina), proteine(colage, keratina), peptide (glutation), vitamine (biotina, tiamina), enzime, hormoni, esteri sulfatici ai polizaharidelor, acizii lipoici, saruri ale ionului sulfatic, sulfati de sodiu, potasiu, magneziu, sulfati de glicozide, heterozizi (sulfura, disulfura sau trisulfura de alil). Rolul lui fiziologic este strans legata de cel al azotului. Reactivitatea inalta a gruparii sulfhidril (- SH) are o mare importanta in formarea legaturilor aminoacizilor cu catena lunga. Multe enzime ale metabolismului hidratilor de carbon sunt sensibile la agentii care distrug gruparea sulfhidril, de unde rezulta actiunea indusa a acestuia asupra metabolismului glucidic. Sulful este absorbit de plante sub forma de ion sulfat SO42- iar in cantitati mici poate fi asimilat si din SO2 si unii compusi organici, ca cisteina sau metionina. Formele suboxidate au un efect toxic, desi sunt mai apropiate ca structura de formele sub care sulful se leaga in planta in compusi organici. Ionul SO42- se poate acumula liber in planta intr-o proportie mai mare decat ionul nitric, fara a provpca fenomene de toxicitate, participand astfel la echilibru anion/cation, in mare masura NO3 . Patruns in planta, SO42- este redus si se regaseste in gruparile -SH si -S-S- caracteristice unor compusi ce participa activ la procesele de oxidoreducere, grupele -SH actionand atat ca donoare cat si acceptoare de hidrogen. Gruparile -SH pot fi privite si ca grupari proteice ce constitue puncte de legare a cationilor metalici ce pot sa afecteze structura secundara a lantului polipeptidic. Dupa asimilare, ionul SO42- este redus in sulfit si convertit in aminoacizi cu sulf (cisteina,metionina). Dupa procesul de reducere in planta, sulful este legat homeopolar de atomul de carbon, intrucat perechea libera de electroni a atomului de sulf permite formarea unor legaturi chelatice, precum si de esterii cu diferite grupe organice ce se regasesc in planta. Uneori formeaza legaturi bogate in energie ca, de exemplu, cu un alchil(alchil ~S CoA), gruparea -SH fiind o grupare reactiva a CoA, ca si alte enzime. Sulful poate fi absorbit de plante si sub forma de SO2 din atmosfera. Carenta de sulf prezinta simptome asemanatoare cu carenta de azot: tulpinile si frunzele raman mici, se decoloreaza, devin clorotice, uneori marginile frunzelor capata o culoare rosie, care se poate intinde si spre interiorul frunzei. Excesul in azot poate accentua carenta in sulf. Lipsa acestui element impiedica formarea aminoacizilor liberi, sensibilizand planta la atacul bolilor. Carenta in sulf influienteaza procesul de fotosinteza, intrucat cea mai mare parte a acestuia din frunze se gaseste in cloroplaste. Insuficienta sulfului impiedica formarea glucidelor. Ca rezultat frunzele raman mici, se ingalbenesc, iar planta in ansamblu se reduce ca marime. Insuficienta in sulf afecteaza de asemenea, accesibilitatea molibdenului, element esential in fixarea biologica a azotului, sinteza lipidelor la plantele oleaginoase si a tuturor derivatilor tiol, glicozizi cu sulf sau nuclee heterociclice sulfurate. Uneori se observa primavara o carenta trecatoare in sulf, sub forma unei cloroze, care ulterior, cand vremea se incalzeste dispare brusc. Carenta de sulf duce in ansamblu la incetinirea cresterii in grosime a tulpinii, la cresterea anormala a tesuturilor fibroase, a substantelor pectice si scaderea continutului in glucoza si fructoza. In cazul unor carente in sulf se constata scaderea continutului in aminoacizi in boabele de cereale si din alte plante, ca urmare a interconditionarii dintre acestea si azot. Adaosul de sulf in ingrasanantul „abiogeneza” determina o eficacitate marita asupra nutritiei si calitatii recoltei, mai ales ca se poate adauga sulf mai mult in fabricatie la cerere.

Ni are rol de catalizator. Ni este de obicei, absorbit pe cale ionica, daca este chelat, prin purtatorii sai organici. Ni stimuleaza cresterea plantelor. Joaca un rol in reglarea metabolismului mineral al activitatii enzimatice si al altor procese. Produce tulburari mitotice in varful radacinilor unor plante. Sarurile de nichel sunt cele mai bune fungicide sistemice. Este folosit ca fungicid in principal pentru controlul ruginei la cereale, atat proprietatilor sale de protectie cat si a celor eradicatoare. La nivele nefitotoxce, nichelul creste randamentul unor culturi. Concentratiile mari de nichel, cauzeaza cloroza severa si necroza, precum si o serie de anomalii anormale si modificari anatomice. Nichelul nu este absolut necesar, dar totusi este indispensabil pentru dezvoltarea si cresterea normala a unor plante.

La om desi aflat in cantitati infinit de mici, Ni joaca roluri – cheie:

• In cantitati foarte mici poate fi asociat cu bolile hepatice, uremia crescuta.
• Intervine in procesul de reglare a glicemiei(prin stimularea functiilor ficatului si asupra pancreasului prin absorbtia glucozei la nivel celular).
• Impreuna cu alte metale(Zn, Co), este prescris pentru a reduce glicemia in stadiile prediabetice.
• Intervine in metabolismul lipidelor si favorizeaza digestia amidonului, activand anumite enzime gasite in saliva si in pancreas.
• S-a adeverit ca in asociatie cu Co si Ni este eficient in prevenirea balonarilor, in digestie.
• Reduce tensiunea arteriala, combate starile de nervozitate, faciliteaza absorbtia Fe.
• Stabilizeaza structura lantului ADN si mentine structura tesuturilor.
• Intoxicatia cu Ni poate avea urmari grave.